Ma aflu intr-o incapere mica, intre patru pereti goi mazgaliti frumos de umbra unei lumanari mici. Dintr-un colt imi privesc viata. Prin fata mea umbrele contureaza frumos cele mai frumoase clipe ale vietii mele, cele mai importante momente, cele mai fericite lacrimi, cele mai triste zambete, cei mai frumosi ochi mari. Imi starnesc sentimente contradictorii si nu inceteaza din a-mi descrie pe chip un zambet sincer. Sunt martora fericirii mele care se joaca pe scena asta improvizata.
Ma multumesc in fiecare dimineata incarcata si friguroasa cu vagile amintiri ce imi inunda mintea confuza. Ma bucur de ele ca si cand le-as trai acum pentru intaia oara. Dar ele sunt mereu acolo, la indemana, formandu-se si pierzandu-se in nimic.
Si cand privirea incepe sa caute reflexia flacarii in acei ochi, redescopar ca lucrurile mele frumoase au un ecou si nu sunt singura care se bucura de amintirile banale ale diminetilor lenese. Am cadrul perfect. Un “locus amoenus” minunat, pe care il construiesc de fiecare data din aceleasi resturi, insa dupa tipare diferite. Resturile alea care combinate formeaza puzzleul asta pe care nu ma satur sa-l stric si sa-l reconstruiesc, la care ma intorc neincetat si de care nu ma pot plictisi. Imi consturiesc prin intermediul lui o dependenta de care ma bucur in fiecare clipa a existentei mele: dependenta de frumos, dependenta de fericire, dependenta de lacrimi de fericire, dependenta de dor.
Si aici in lumea imaginata de mine am nevoie de cele mai mici ingrediente pentru a-mi indeplini scopul. Pentru ca nu visez la fericiri absolute, ci la cea mai pamanteasca dintre fericiri, care sa-mi ofere diversitatea continua pe care o caut si singura certitudine.
0 comments:
Trimiteți un comentariu