Imbratisarea ta e ca inecul. E strangerea puternica ce imi taie respiratia si imi face inima sa o ia la goana. In urma ei ramane un ocean negru pe care se proiecteaza o urma de lumina din ce in ce mai vaga. Nu vreau sa accept ca fiecare imbratisare are un sfarsit. Pentru ca asta ar insemna ca mor putin cate putin odata cu ele.
Si imbratisarile noastre nu au sfarsit nici macar dimineata cand ne ridicam ciufuliti din pat. Nici macar cand iti ordoni serios sa nu te mai intorci in pat langa mine, pentru ca sunt prea lenesa si nu vrei sa te molipsesc acum la inceputul zilei. Imbratisarile noastre nu au sfarsit nici macar atunci cand printre maini tremurande pica o lacrima rotunda.
Am ajuns sa am nevoie de imbratisarile astea ca de aer. Sunt dependenta de mainile puternice care ma cuprind cu totul, de respiratia ce intalneste pielea fina a gatului meu, de ochii mari ce ma privesc in suflet cu o sinceritate debordanta.
Imbratisarea ta e cea mai intima dovada de dragoste. Nu as avea nevoie de cuvinte si declaratii spuse pe nerasuflate, nici de lacrimi, fie ele si de fericire, nici macar de sarutari furate in toiul noptii. Nu, am nevoie de incatusarea fizica a bratelor tale.
