Sunt zile in care tristetea te copleseste si te lasi prins in valuri agresive de tristete. Sunt zile in care ai vrea sa mai poti indura si sa ridici capul din pamant. Sunt zile in care ai vrea sa-ti zambeasca macar ochii, daca gura nu poate arcui o forma neregulata. Sunt zile in care nu vrei sa ridici capul pe de perna si sa infrunti viata. Sunt zilele alea grele si ploioase de la granita anotimpurilor, in care ai vrea doar sa invingi pesimismul ce te invaluieste. Sunt zilele alea nerecunascatoare ce parca ar vrea sa te afunde si mai mult, sa te oboseasca si sa se joace cu nervii deja prea intinsi. Sunt zile in care iti e atat de dor…un dor care nici macar nu e atribuit cuiva, pur si simplu dor.
Iti doresti printre astfel de energii negative sa supravietuiesti si sa o poti lua dimineata de la capat, atunci cand desi nu te-ai trezit la timp, ai forta sa faci totul pe fuga doar pentru a incepe saptamana bine. Sa ai macar un lucru bine facut la atatea greseli pe care le astepti deja cu chipul zbarcit de griji. Si te mai intrebi daca mai ai timp sa respiri, fara sa iti subestimezi plamanii, sa respiri schimbarea cu tot sufletul, sa curga un suspin inecat dar linistitor. Atunci iti amintesti ca te-ai gasit pe tine insuti printre toate nimicurile ce te sfarsesc pe zi ce trece mai mult.
Sunt trista si slabita si simt in fiecare zi cum imi fuge pamantul de sub picioare. Incerc din rasputeri sa il adun sau sa fug odata cu el, dar astea nu sunt decat incercari zadarnice de sincronizare. E greu.
Si in tot contextu asta ridicol de trist, descris doar de clisee, mai am o constanta a ecuatiei vietii mele care ma culege de pe carari gresite si imi ridica fata din pamant, alungandu-mi crestaturile fruntii. Asa imi mai amintesc ca vreau si trebuie sa ma retrag din vartejul asta infinit.
